Pentru a găsi ceea ce cauți, trebuie mai întâi să faci un lung ocol, să te întorci la tine de departe, să faci un drum. “Aproapele” se valorifică numai după o laborioasă experiență a “departelui”.
Andrei Pleșu, Parabolele lui Isus: Adevărul ca poveste, Humanitas, București, 2012, p. 15
A te plimba de colo-colo fără a părăsi nimic este o formă de introspecție. Cred că există posibilitatea de a cunoaște de două sau mai multe ori același loc. “Departele” îți prezintă “aproapele” într-o imagine de ansamblu, iar experimentarea “departelui” aduce cu sine oportunitatea unei schimbări de paradigmă. Atât “aproapele”, cât și “deparatele” au în comun trăirea într-o stare de reverie, fără gânduri și fără memorie. Numai prin eliminarea a tot ce ai știut sau ai crezut că știi, faci loc pentru o interpretare cu adevărat personală. Călătoriile au harul de a-ți arata drumul către casă de fiecare dată diferit, iar faptul că am avut ocazia nu numai să călătoresc, dar și să locuiesc în alte orașe ale Europei a adus după sine o forță puternic transformatore.
Primul loc pe care-l vezi într-o țară nouă păstrează o calitate excepțională. Pătrunde în universul tău privat ca fiind revelația unei alte realități. Pentru mine, a fost un orășel ale cărui case îmi păreau făcute din turtă dulce, văzut în depărtare de pe autostradă. Vedeți voi, pentru a te aduce în această stare de contemplare despre care povesteam la început, o atitudine ludică este esențială. Fac de multe ori un exercițiu de imaginație, transpunându-mă înapoi în copilărie și, in mod special, la țară, la bunici. Acolo, lipsa divertismentului de consum rapid iți centrează atenția pe detalii deseori trecute cu vederea. Începi să auzi conștient cum ticăie ceasul, cum trosnește parchetul sub tine în timp ce afară se aude în distanță un cânt de cucuvea. Acolo am învățat să disting sunetul făcut de o găleata de apă aruncată pe iarbă de una aruncată pe un petic de ciment încins. Lucruri care par banale, dar care sunt primul strop al esenței umane.
Orașele mari precum Londra sunt într-o continuă agitație, fiecare își croiește traseul fără a respecta vreo orânduiala, iar oamenii nu se privesc prea mult în ochi. La țară, trecătorii se salută, iar când eram copil mă obosea teribil obiceiul ăsta. Acum, însă, observ cum o simplă înclinare a capului și un scurt contact vizual constituie prima parte dintr-o conduită care vorbește nu numai despre buna-creștere, dar și despre valori comunitare. Un gest simplu care spune multe: “te observ, îți recunosc prezența și nu ești singur, faci parte dintr-o colectivitate”. Acum că tot ne aflăm în fața cutiei de valori, simt să scot la iveală și generozitatea pe care de fiecare dată am primit-o ca pe un dar, nu ca pe o datorie. O mare diferență dintre Anglia si Romania este căldura oamenilor și capacitatea lor de a te face să te simți bine-venit. De fiecare dată când mi-am vizitat familia și prietenii de la Brezoaia, m-am simțit copleșită de drag, dor și de o generozitate la care, bineînțeles, nu aveam pretenții. Oamenii au un spirit de observație pe care-l canalizează în dărnicie. La ultima mea vizită, mi-a fost complimentat un inel cu piatră roșie ca să mă trezesc, două minute mai târziu, cu o brățară asortată pe mână. „Uite, ia brățara asta” mi s-a spus, “că merge cu inelușul tău“. Trei sferturi de oră mai târziu, eram în vizită la altcineva și mi s-a prezentat finuț (pentru a mi se testa gusturile) o rochie albastru-azur: „Îți place? Pai uite, ți-o dau ție”. Există, așadar, o dorință candidă de a oferi nu din ce-i mai bun, nu din politețe, nu dintr-o abundență materială, ci dintr-una sufletească.
Avantajul zbuciumului londonez este că instigă la un “hustle” constant, un accent puternic pe “a face”, mai puțin pe “a fi”. De cealaltă parte a monedei, satele propun și o însușire a stării de “a fi”, asta poate fi datorat si apropierii de pământ. Oamenii își cunosc rădăcinile, iar ele sunt adânci, probabil de asta vântul îi și înclină mai puțin. În preajma acestor persoane plutește un soi de misticism. N-am să uit niciodată cum vecina mea, uitându-se numai la apropierea norilor (care erau albi) de pământ, ne-a anunțat într-o zi senină de vară că mai pe seară va fi o furtună, fapt care s-a și adeverit. În Anglia, dacă vrei să verifici temperatura de afară doar uitându-te la cum este îmbrăcată lumea, vei fi surprins să vezi cel puțin câte o ținută specifică fiecărui anotimp. Este atât de multă diversitate culturală încât ai parte atât de imigranți care vin din țări calde și poartă paltoane la 20°C, cât și de britanici care se ies în pantaloni scurți la 5°C . Un alt șoc cultural pe care l-am experimentat în primul meu an aici a fost nerăbdarea oamenilor de a sări dintr-o sărbătoare în alta. În August poți vedea deja decorațiuni de Haloween, în Octombrie lumea se pregătește pentru Crăciun, iar pe la final de Ianuarie, se cumpără iepurași de Paște. Întotdeauna există un freamăt pentru „nou”, firesc până la un punct, dar periculos atunci când umbrește bucuria prezentului, transformând-o prematur într-o nostalgie a trecutului.
Nu aș vrea să las încântarea față de noutate să se rezume la niște sărbători anuale care au reprezentat, în orice caz, doar un exemplu. Cu riscul ca unii să privească cu un oarecare sentiment de repulsie următorul pasaj, trebuie să menționez că cea mai mare revelație pe care am avut-o la țară, în urma a patru ani locuiți fie prin Londra, fie prin Manchester, a fost o pace pe care am văzut-o între oameni și viață și, îndrăznesc să spun, implicit între oameni și moarte. Cred că există în toți o firească temere de subiect, dar cu cât te deplasezi mai mult înspre vest, observi o goană a trendurilor cumva contrară firii umane. Oamenii caută să se simtă uitați de timp, să evadeze din ei înșiși lăsându-se distrași de tot ce aduce această epocă “New Age”. Se cultivă un ideal nesfârșit de tinerețe, vitalitate și succes. Dincolo de scopul evident al acestui marketing, menit să sporească profiturile în industrii precum frumusețea și farmacia, știm că adesea sădește semințele nesiguranței. Astfel, nu e de mirare că ajungem să vedem fețe ale cărei estetică este exagerat modificată pentru a ascunde urmele îmbătrânirii. În schimb, pe fețele oamenilor de la sat pot să văd vântul și soarele care i-a atins de-a lungul timpului și, în mod ciudat, asociez neîncetat acea piele bătătorită, în special cea a mâinilor, cu cearceafurile apretate – curate și muncite. Incontestabil cu toții avem din când în când îngrijorările încrestate pe chip, dar, pentru ei, pare pur si simplu că seninătatea nu a fost anulată de greutățile vieții. Pun asta pe seama asumării atât bucuriilor, cât și suferințelor ca fiind două fețe ale aceleași monezi pe care noi o numim viată.
Prin ceea ce etologia numește “imprinting” am stocat multe momente asemănătoare celor descrise mai sus, senzații mai degrabă, pe care mi le amintesc extrem de vivid și care au rămas alături de mine drept călăuze, puncte de referință când mă simt alienată într-o cultură străină mie. Să încerc să le pun în cuvinte s-ar simți ca un act de violare asupra sacralității lor, dar în cele povestite se află câteva dintre concluziile trase făcând paralele între experiențe ale diferitor locuri, la diferite vârste. Nu pot, însă, sublinia suficient cât de important este să explorăm. Și sfârșitul tuturor căutărilor noastre va fi să ajungem acolo de unde am plecat și să cunoaștem locul pentru prima oară.
